miercuri, 13 august 2008

poveşti pentru Dănuţ

bătrânul, Miriam şi bacilii

bătrânul locuieşte cu roşcata Miriam într-o cămăruţă la subsol. când bate o dată din palme, Miriam repetă în neştire cu o voce subţire, psalmul 50. „Miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta!” ecoul vocii lui Miriam răsună grav în cămăruţa cu două ferestruici opace, bine închise zi şi noapte. fustele lungi lovesc într-un ritm solemn podelele şi papucii ei de catifea se reflectă în ochii lacomi ai bătrânului ca elitrele a doi scarabei. aerul supraîncălzit se umple cu miros de cărnuri grele. mâinile tinerei Miriam împreunate la piept se desprind de trup şi plutesc spre cele două ferăstruici. în timp ce buzele sângerii se deschid şi se închid cucernic, aerul proaspăt de afară pătrunde brutal în plămânii infestaţi cu bacili koch ai inocentei Miriam.


visul unui bărbat

înainte să adorm mă bântuie imaginea unei femei obeze pe un scaun, cu sânul alb atârnându-i printre bretelele rochiei şi pruncul ei sugând cu ochii închişi. când mă trezesc, mă simt de parcă toată noaptea, eu am fost pruncul de la sânul femeii obeze. cu cât trece timpul, mă simt din ce în ce mai aproape de femeia imaginară. mi s-a părut azi că o văd printre oamenii înghesuiţi în autobuz. când m-am apropiat de ea, mi-a zâmbit indiferent. am văzut că strângea cu disperare la piept o păpuşă imensă murdară, cu o baterie la spate. scotea sunete mici ascuţite. atunci, am închis ochii dorindu-mi să fiu eu păpuşa aceea.


gaura de şarpe

cineva îmi şoptise odată să caut în pământ o gaură de şarpe şi să-mi spun acolo cu voce tare, dorinţa cea mai puternică, pe la apusul soarelui. uitasem totul între timp. dorinţele mele se împlineau sau nu, apele creşteau şi ieşeau din matca lor inundând pământul şi toate găurile de şarpe pe care le cunoşteam. într-o zi am ştiut că murisem, deşi toate erau la fel: mama îmi făcea ceai dimineaţa, ea îşi bea cafeaua singură în bucătărie, apoi întorcea ceaşca să ghicească. mi-a spus că de trei ori m-am trezit peste noapte şi că de fiecare dată strigam tare într-o limbă neînţeleasă, cu atâta disperare, încât l-a chemat pe tata, m-au luat pe sus şi m-au dus în grabă mare la ape, dar toate apele s-au retras. a rămas o groapă mare asupra căreia eu m-am aplecat ca prin vis şi-am strigat în limba aceea necunoscută dorinţa mea. apoi m-au dus iar pe braţe acasă, m-au aşezat în pat şi eu am dormit liniştită până în zori când am ştiut din nou că murisem şi toate erau de parcă nu se întâmplase nimic.


fata de sub ape

am chemat-o seara pe malul mării. stăteam faţă în faţă pe nisipul rece. doar vuietul apelor se auzea. ne-am aşezat pe nisip cu picioarele încrucişate şi i-am spus şoptit: noaptea, când visez urât, te strig prin somn. nu ştiu numele tău. nu ştiu cu ce nume te chem. dar mă liniştesc repede, apoi adorm ca un prunc. până spre dimineaţă, când ies afară şi te văd cum mergi prin apă, cum apa îţi trece de umeri, apoi de creştet, dar tu mergi şi mergi mai departe. stai sub mare ziua întreagă. eu te aştept până când soarele se apropie de mare şi apa capătă reflexe roşiatice. atunci, te văd cum ieşi de sub ape învelită cu părul lung ud şi treci pe lângă năvoadele pescarilor, te duci drept la cherhana şi vorbeşti cu ei până târziu. se spune că a doua zi prind mult peşte. ea tăcea. i-am pus la gât un colier de scoici colorate şi am sărutat-o pe frunte cu ochii închişi. m-am trezit în pat cuprins de frisoane şi urlând un nume straniu, într-o limbă aşa cum îmi imaginam eu că se vorbeşte sub ape.



Niciun comentariu: