luni, 28 decembrie 2009

Lumea oamenilor mici

lui daniel

Au trecut cei 3 ani de când suntem împreună.
E foarte adevărat că deşi ne-am amintit
prima întâlnire, ba chiar am fost încântaţi să
rememorăm câteva momente speciale, nu am
sărbătorit în niciun fel evenimentul.
Eu aş fi vrut, însă nu aveam nicio idee strălucită.
Mă băgasem sub pătură şi îmi făcusem

o mică fantă, cât să respir şi vedeam
un film fantastic în care ne rătăceam într-o zi
de iarnă pe străzile Muggiei şi casele
acelea mici, noi eram uriaşii
iar locuitorii spiriduşii, casele acelea de
jucărie le puteam ţine uşor în braţe:
miroseau a brad şi uneori a vin cu scorţişoară.

Nici acum nu înţeleg cum de ne-am rătăcit
unul de celălalt, doar noi eram uriaşii, nu?
Poate aici am fi locuit, aici ne-am fi reîntors după ani
şi ani de cutreierat întreaga lume.
Lumea ne aştepta s-o descoperim: încă nu
am văzut Marele Canion, nici Tibetul şi totul

părea atât de îndepărtat, încât
acolo sub pătură, cu respiraţia încetinită
mi-am imaginat că suntem spiriduşii
Muggiei, cei care nu-şi cunosc
decât orăşelul lor fermecător şi sunt
atât de fericiţi în povestea noastră de iarnă-
orice ar fi, ei nu se mai pot rătăci vreodată.
Departe de tot, visând la toate acestea

m-am simţit fericită în lumea
oamenilor mici, dar nu ţi-am spus nimic,
deşi erai lângă mine şi îmi puneai
îngrijorat mâna pe obrajii aprinşi întrebându-mă
dacă nu cumva am febră.
Desigur, nu aveam nimic şi ţi-am zâmbit
ca după o îndelungă despărţire.

Niciun comentariu: