luni, 19 iulie 2010

Prin gaura cheii

Câteodată se mai întâmplă să vezi prin gaura cheii lucruri despre care credeai că nu există. De exemplu, o sirenă zbătându-se graţios printre faldurile cearşafului. În timp ce ea moare, până la urmă cearşaful nu e la fel de primitor ca marea, el stă întors cu spatele şi fumează. O răsucire involuntară şi tresari când prin gaura cheii nu vezi decât bustul lui uriaş, gol şi păros apropiindu-se de tine.
Dacă te uiţi dimineaţa prin gaura cheii ai şansa s-o vezi pe bunica trăgându-şi budigăii, în timp ce bunicul se preface că doarme, dar ţine un ochi întredeschis şi o priveşte atent. Apoi bunica îşi aranjează fusta, ridică jaluzelele, trebăluieşte prin cameră şi pentru o clipă îl vezi pe bunicul zâmbind.
Nu te sfătuiesc să te uiţi la prânz prin gaura cheii. Atunci nu ai decât şansa să vezi nişte guri pantagruelice înfulecând tot ce este pe masă. Mâini unsuroase mângâie burdihane pline. În surdină se aud plescăituri. Când totul s-a terminat, burdihanele adorm pe scaune sforăind mulţumite.
Seara, da, seara, e cel mai potrivit moment. Atunci, pe fereastra întredeschisă intră un vultur pleşuv care se transformă într-un bărbat chipeş. Ea doarme. Somnul de seară. El o sărută pe buze. Ea deschide ochii şi ţipă. El se sperie şi ţipă. Se privesc lung câteva clipe, apoi se reped unul spre celălalt îmbrăţişându-se şi sărutându-se cu furie.
Nici noaptea nu e un moment rău. Atunci se deschide mormântul de sub talpa uşii. Ies toţi morţii şi se aşază pe jos, turceşte, beau cafea şi fumează narghilele. Discută aprins până dimineaţa despre toate aspectele importante ale vieţii.

miercuri, 14 iulie 2010

o lectură de zile mari



foto dan iancu














Ion Mureşan & În trei zile lumea va fi devorată

interviu

apărut în Cafeneaua literară, septembrie 2009

"Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului."

Daniel D. Marin: Ofelia Prodan este cea mai harnică. Aşa îşi începea Al. Cistelecan prefaţa la cea de a 4-a carte a ta, ruleta cu nebun. Până să te întâlnesc, aproape nici nu ştiam că scrii. Apoi, au început să-ţi apară imediat cărţile: patru într-un an şi jumătate… Douămiiştii, scuze că vorbesc aşa despre ei, sunt leneşi, comozi, scriu o carte la câţiva ani sau poate doar vreo 2-3 în întreaga lor existenţă poetică. La tine ce s-a întâmplat?

Ofelia Prodan: Cred că s-au adunat mai multe spasme poetice dinainte să mă apuc să scriu. N-am avut o adolescenţă tocmai reuşită şi nici în ultimii ani n-aş putea să spun că mi-aş fi intrat prea tare în formă. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt o inadaptată. Pentru mine, realitatea e ca o coajă de ou ce mă susţine, dar în interiorul ei trăiesc în mod paradoxal izolată. Dar ştii şi tu, nu există izolare perfectă şi deseori intervin şocuri externe la care se cumulează tensiunea lăuntrică. Multe întâmplări dureroase, întrebări inevitabile, eşecuri, dar şi momente de o frumuseţe extatică. Am încercat să găsesc o logică, răspunsuri. Rezultatul a fost neaşteptat, la un moment dat am realizat că modul artistic de existenţă, chiar dacă nu-mi oferă răspunsuri, este, în schimb, singurul viabil pentru mine.

D.D.M.: Te-a afectat ceea ce au spus la un moment dat despre tine unii dintre colegii tăi poeţi? Nu mai e un secret pentru nimeni, despre tine cred că s-au spus cele mai multe chestii neadevărate, mai multe poate decât despre toată generaţia 2000 la un loc…

O.P.: Când Dan Sociu, un poet, nu-i aşa, destul de respectat, îţi împarte vorbe prin tot târgul de carte cu numai câteva ore înainte de lansarea volumului tău de debut, iar Un Cristian se arată dispus de îndată să preia şi să publice acele invenţii în cea mai în vogă revistă pentru tineri scriitori la acea dată, parcă îţi vine un pic să te dai cu capul de toţi pereţii. Şi să te întrebi ce le-a venit. Eu n-am găsit răspunsul la această întrebare, dar poate că ei, între timp, şi-au clarificat. Cred că s-au spus chestii şi pentru că apăream din… nimic. Până să debutez editorial nu publicasem încă în nicio revistă. Mă invitaseşi tu să debutez literar la rubrica ta, nişte tineri.ro, dar ţi-ai dat demisia de la revistă şi-a rămas toată faza în aer. Apoi, ţi-a venit ideea să citesc la cenaclul Euridice. Am citit. Şi imediat după aceea mi-ai dat un telefon din Italia şi mi-ai zis că părerea ta e că ar fi cazul să debutez editorial. Am debutat! Tot din cauza ta am publicat şi a doua carte. Următoarele două au apărut pentru că nu m-am mai putut opri din scris. Da, am fost mult hulită pentru că am scris; nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea unor tineri scriitori.

D.D.M.: Ţi s-a recompensat totuşi „hărnicia” prin câteva cronici sau mici premii literare; desigur, totul prin România e mic, nu există mari recompense, dar contează totuşi să se scrie despre cărţile tale, să fii invitată la o premiere, la colocvii, festivaluri de literatură?

O.P.: Mă faci să râd. Hărnicia presupune o hotărâre, un plan bine prestabilit. Nu eşti harnic în van. Eu nu am urmat nici un plan. Totul a venit de la sine. Iar a fi străin de părerea unui critic consacrat e o dovadă de ignoranţă care mă depăşeşte. Unii spun despre critică un lucru aproape axiomatic şi anume acela că ar fi oglinda în care se privesc autorii. Dacă am merge pe această idee, atunci pot spune că reflexiile cărţilor mele au un grad destul de ridicat de fidelitate în raport cu propriile mele aşteptări. La colocvii şi festivaluri mă duc pentru a socializa cu tinerii scriitori. Atunci am şansa de a vedea o microlume cu probleme ce nu îmi sunt tocmai străine. Mai e ceva, de multe ori vreau să recunosc omul din spatele unei cărţi, un fel de test al autenticităţii, deşi se întâmplă să am surprize. Dar asta nu anulează nimic, cel mult mă face să-mi revizuiesc „teoriile”.

D.D.M.: Cum altfel te mai simţi poetă în România?

O.P.: Ai văzut vreodată un orăşel de provincie? Cred că oricine ştie ce înseamnă. Aşa că nu mai dau detalii. Uite, deseori merg pe stradă din plictiseală şi întâlnesc persoane despre care am scris, ca de pildă Tinca, şi, când mă salută, văd în privirea ei scânteietoare (are ochi frumoşi) un soi de complicitate, îmi surâde şi simt pentru moment o chestie oarecum magică. În ultimii ani am călătorit mai mult şi fiecare oraş pe care l-am vizitat are propria lui poezie, e suficient să priveşti oamenii, clădirile, peisajele. Îmi amintesc că într-o noapte de vară toridă, prin 2007, eram în Florenţa şi o fată micuţă, îmbrăcată vintage, dar care pentru a fi văzută de public purta nişte sandale cu tocuri incredibil de înalte, cânta tulburător de frumos cu o voce clară, puternică în Piazza della Signoria... Era târziu şi îmi venea greu să plec. Însă, pe măsură ce mă depărtam, vocea ei se estompa şi eu mă gândeam ce fain ar fi să fim prietene. Eu nu ştiu să cânt. Iar muzica ei îmi părea în noaptea aceea cel mai frumos poem.

D.D.M.: Ce ai putea să îmi spui frumos despre un personaj din grupajele tale poetice sau despre o povestioară din prozopoemele tale?

O.P.: Păi nu mai e nimic de spus. Le-am pus pe ele să vorbească în locul meu… hai să nu fiu zgârcită, deşi sunt. Şi zgârcită, şi egoistă. Nu râde, ăsta e un moment de sinceritate. Sunt aşa pentru că deseori ajung la ideea de sinucidere, iar asta mă tulbură, mă destabilizează. Atunci, prin contrast, empatizez cu toate persoanele care au ales să-şi încheie viaţa din proprie iniţiativă. Aici e ceva contradictoriu, se opune instinctul firesc de supravieţuire unei voinţe uriaşe de a-l anula, din motive tragice. Sunt sinucideri care au în spate o viaţă interioară inimaginabilă. În societatea noastră, nebunilor li se interzice să fie nebuni. Ca peste tot, ei sunt stigmatizaţi. Ei trebuie să gândească frumos, normal, deşi nimeni nu poate defini acest normal. Micul Răpan, despre care-ţi vorbesc, este nebunul care se crede noul Mesia, propovăduind dreptul la nebunie şi care, în final, se sinucide. Să nu uităm că în antichitate nebunii erau priviţi ca un soi de sfinţi. Ei au acces la lumi pe care noi, cei normali, abia le intuim. Cu scriitorii se întâmplă ceva similar. Aparent au o viaţă normală. Dar în interiorul lor există o lume complet diferită de cea exterioară, o lume care creşte treptat şi enorm, ca un embrion, până când, în mod inevitabil, îşi cere dreptul la viaţă. La fel, micul Răpan a crescut în mine purtând toate datele mele, fără ca eu să controlez asta, s-a născut la timp şi totuşi nu a murit niciodată. La fel şi celelalte personaje, au preexistat într-un fel de magmă poetică şi la un moment dat au scos capul în lume firesc, iar eu am fost un fel de martor, în sensul că nu le puteam influenţa în niciun fel destinul, acesta se contura exact în momentul scrierii. Deşi sunt diferite, fiecare cu istoria şi caracteristicile sale proprii, toate îmi sunt la fel de dragi.

D.D.M.: Savelciuc, despre care mi-ai spus că există şi în realitate, e un personaj de o suavitate sumbră înduioşătoare. Paul Cernat îl numea „biet mutant al durerii”. Eu aş spune că e un „mutant” între un ceva de-al poetului şi un ceva de al cititorului, al omului de fapt, care îl ajută să empatizeze. Personajele din poemele tale par în stare să declanşeze o legătură, aş spune aproape de la suflet la suflet, între tine şi cel care te citeşte. Tu cum simţi că ajungi sau nu la un cititor?

O.P.: E un lucru straniu, aş zice aproape mistic. Când scriu, port în mine gândurile tuturor celor pe care i-am cunoscut, deseori chiar şi gândurile personajelor fictive. Scrisul este o formă de adresare unui om viu ca şi tine. Vreau să am o relaţie adevărată cu cititorul, să empatizez în cel mai înalt grad cu el. Pare imposibil, dar nu este, căci oamenii de pretutindeni au un fond afectiv comun. Dacă am ceva de transmis, ceva la limita durerii (pentru că te referi la Savelciuc), intru atât în pielea personajului, cât şi a cititorului şi îi pun în contact. Nu mi-e foarte clar mecanismul interior al acestui lucru, însă ştiu când reuşesc. Într-un fel mă dedublez, citindu-mi propriile poezii pe măsură ce le scriu, ca şi cum aş fi un om obişnuit (dar nu renunţ nici atunci, mai ales atunci, la spiritul autocritic).

D.D.M.: Remarcam undeva că scrii (în primul volum, Elefantul din patul meu, de exemplu, sau în „parabolele” din al patrulea, deşi impregnate cu tot felul de proiecţii himerice şi accente fantasmatice) o poezie deosebit de simpatică, de plăcută şi deloc plictisitoare (sau care să obosească). Dar şi o poezie consistent anxioasă, cu desfăşurări nebănuite ale stărilor eu-lui. Cum e pentru tine pe de o parte să trăieşti într-o izolare înspăimântătoare uneori, într-un mic oraş de provincie, şi pe de altă parte să comunici atât de spectaculos prin scris, parcă deodată cu toată lumea, să te identifici până la disperare cu neliniştea şi stranietatea câte unui personaj de poem, dar şi cu omul de zi cu zi care încă se uită cu mirare în jur, încă nu (se) găseşte?…

O.P.: Ceva m-a obsedat de multă vreme, din liceu. Îmi amintesc că profa de filozofie m-a întrebat în particular ce anume mă preocupă mai mult. I-am răspuns simplu: comunicarea cu oamenii, cu ce au ei mai tainic şi mai profund. Şi că nu-mi place să mă consider o neînţeleasă. A urmat o perioadă ce a durat câţiva ani, timp în care mi-am permis să vorbesc mult cu oameni diferiţi, simţind o puternică atracţie faţă de modul lor divers de exprimare, de poveştile lor intime pe care mi le destăinuiau uneori ca unui bun prieten. Dar eu sunt o fire introvertită, aşa că scrisul a devenit pentru mine forma predilectă de comunicare. În schimb, tocmai izolarea pe care bine ai remarcat-o s-a dovedit a fi prolifică. În izolare, mintea mea a putut să-şi urmeze liber traseul imaginar sinuos, hrănindu-se însă din durerea şi cruzimea întâmplărilor dintre adolescenţă şi maturitate. Acum şi dintotdeauna trăiesc în acelaşi mic oraş, dar ca să zic aşa duc o viaţă dublă. Sunt eu cea care se plimbă, lucrează câteva ore pe zi pentru a se întreţine, vorbeşte cu câţiva oameni şi eu, cea care trece prin stări, într-adevăr, uneori fantasmatice, paroxistice şi de multe ori paradoxale. Când ating o anumită limită, se aştern de la sine, se încheagă într-un poem. Asta nu e neapărat o dramă, cât un mod de a fi care îmi dă sentimentul clar al unei vieţi trăite în afara timpului.

sâmbătă, 10 iulie 2010

mă plimb

fetele astea două aşa plinuţe
una cu un cojocel roz cealaltă râzând tare şi
eu aşa adormit auzeam fioros mă scotoceam prin buzunare
dă doamne să găsesc o ţigară
una măcar
bine să-mi fie
lene să-mi fie
parcă şi Kant se plimba la oră fixă
apoi prin faţa mea trec fetele astea două
aş vrea să am un înger grăsuţ şi
un demon grăsuţ
de păcate să nu-mi ceară socoteală
păcatele mele hrană lor să le fie
şi când oi obosi de-atâta viaţă
să adorm leneş şi fericit între fundurile lor moi