vineri, 15 octombrie 2010

Tom John

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile
umflate roşii de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus
şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile
dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ
de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,
mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

joi, 7 octombrie 2010

oameni normali

cât putem fi de aproape
cât de mult ne putem face rău
unul altuia de parcă
acesta ar fi ultimul lucru la care ne
gândim când din noi alunecă
trupurile grele

ne privim în linişte
ne cunoaştem poate prea bine
suntem două porunci crunte
ale unui Iahve gol

nimeni nu vede cum dispărem
poate nimeni nu ne-a privit ca pe nişte
oameni care trăiesc obişnuit
cât se poate de firesc
eu nu am deloc încredere în oamenii
normali

din trupurile noastre nu va
curge sângele
va fi doar un semn
o victorie uşoară a neputinţei
cât de mult ne depărtăm unul de celălalt
şi nici măcar nu ne sperie
lucrul acesta