Mângâierea

Uite, citeşte ziarul, Anghel citeşte ziarul. Ţeasta lui străluceşte în lumina gălbuie. Pe masă e o pălărie roz cu panglică gri mirosind puternic a parfumul damei care o lăsase acolo. Anghel priveşte printre foile ziarului pălăria. La început i se păru că se ridică într-un colţ. Dar nu, pălăria dansa de-a binelea, ţopăia veselă şi se aşeza pe capul fiecărui om venit la ora asta devreme în cafeneaua de deasupra. Pălăria lua cuviincios forma capului fiecăruia, iar Anghel abia se stăpânea să nu râdă când o vedea pe creştetul vreunui mustăcios. Da, dar pălăria se îndrepta spre el. Anghel uită brusc de ziar, se înfofoli şi ieşi afară. O să cobor în adânc, îşi zise. În adânc sunt lumini reci şi clădiri înalte înghesuite una într-alta. În adânc oamenii sunt fericiţi. Acum răsare soarele. Anghel ridică ochiul mare din frunte spre soare şi lăsă razele să-i pârjolească ţeasta. Coborî, apoi intră într-una din clădirile înalte, se duse direct la biroul lui, se aşeză pe scaun şi închise ochiul. Parfumul pălăriei îl obseda. Simţi ceva pe creştet ca o mângâiere. Se ridică speriat, duse mâna la cap, nu, nu era nimic acolo, dar Anghel ştiu în sinea lui că pălăria roz cu fundă gri trecuse şi pe ţeasta lui pârjolită.