deşi nu înţeleg o iotă, poate voi:
http://www.hargitakiado.ro/cikk.php?a=MTMxMg==
joi, 28 aprilie 2011
vineri, 15 aprilie 2011
back to Ruleta cu nebun
Ruleta cu nebun
Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479
De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii” ale nebuniei individuale şi sociale. Micul volum la care ne oprim acum (cel de-al patrulea, în numai doi ani de zile!) este aproape un breviar al tipurilor de alinenare încă necatalogate probabil, în ştiinţele actuale ale labirintului psihic al omului din mileniul post-apocaliptic. Avantajul “parabolelor” este că sunt prezentate ca “episoade” de sine stătătoare, rotunde şi fără fisură, cu simtomatica şi anamneza lor în plină desfăşurare la vedere, atât de plauzibilă, încât oricine ar trebui să tresară ca în faţa unei oglinzi magice şi să-şi ia imediat nişte măsuri. Dar ce fel de măsuri? Căci, deşi, vedem cu ochii derularea autentic-halucinantă a “ruletei” care suprapune şi confundă efectul şi cauza, simptomul şi patologia până la identificarea lor aproape fatală, nu răzbate nicăieri vreo speranţă de vindecare. Ofelia Prodan este, se pare ca toţi poeţii din valul douămiist, de altfel, un fel de diagnostician expert, dar încă nu ne învaţă nimic despre terapie, lăsându-l pe cititor într-o frustare hieratică şi meditativă. Mai mult: efectul e aproape vesel, cititorul devine un spectator intrigat şi perplex în faţa propriei alterări de desen animat. Secvenţele din care este compus volumul sunt exemple de delir fantasmatic apărut în plină zi, parcă neavând nimic în comun cu demonii anteriori cunoscuţi de noi din literatura de specialiate: “în metrou citeam o carte/ nu vedeam nimic împrejurul meu/ şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură/ vine la mine un câine care/ cu un zâmbet amabil îmi întinde/ un trabuc/ desigur, n-am vrut să-l ofensez/ aşa că l-am luat/ i-am zis mersi/ … /dar eu m-am lăsat de fumat/ în plus sunt în metrou/ … privesc în jurul meu şi văd doar câini/ zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc/ între dinţi. (trabucul) Ah, ce simplu e! Ceea ce vine prin “ruletă” este doar o ofertă “amabilă”… Însă a fi amabil, a nu dori să ofensezi conduita socială… precum şi inducţia lecturii, cu magia ei malefică, de care aproape niciodată nu te poţi păzi… creează un context al ispitei, poate chiar ispita Celui Rău care se ascunde în pliurile cele mai nevinovate ale binelui…, iar dorinţa nebunească nu este iniţial decât leneşă, distrată, confundându-se cu frustrarea insezizabilă şi stârnind curiozităţi subliminale greu de ţinut în frâu… Autoarea procedează minuţios, chiar clasicist, am zice, fixând pentru fiecare “acţiune” timpul şi locul aproape în fiecare text: “într-o noapte frumoasă de vară/ la terasă cu prietenii mei” (licurici) sau: “într-o dimineaţă frumoasă de iarnă” (boilerul) etc.- cu alte cuvinte coordonatele unui real propriu-zis, din care se intră imediat într-un fel de real infra, care dă buzna peste omul normal. Ceea ce ni se arată demn de semnalat este că, în ciuda celor spuse de noi mai sus, poeta cunoaşte uneori şi leacul: mai ales în prima secţiune a cărţii (1. parabole), ea foloseşte în mod deliberat delirul controlat ca antidote împotriva fantasmelor (delirante) care ne pot bântui, e o formă de luciditate minimă, găsită la limită (şi a rebours) în locul şi împotriva ispitelor metaforitei libidinale. Singura formă de distanţă ce se poate pune între mine şi fantasmele mele, pare să spună ea, ar fi să mă prefac că le fac jocul, dezlipindu-mă de ele chiar prin aceasta. Fantasmele mele sunt alceva decât metafora sau simbolul ele sunt “acolo”, nu substituie noţional realul, ci îl locuiesc în chip absent şi îl modifică, au putere magică de autoinducţie psihică, schimbă identităţile, făcându-te să levitezi sau să te prăbuşeşti; îţi conferă o “aură” sau chiar o “ştiinţă secretă” în chipul cel mai banal. Cele mai mari ravagii le produc, se pare, fantasmele de calculator, de laptop, de lectură, dar şi ocupaţiile nevinovate (cum ar fi chiar şi cultivarea florilor), până în momentul când devin “carnivore”. Ruleta sensului are un resort ascuns care le înregistrază invers sensul rostirii, făcându-le contraproductive şi transformându-le în catastrofe. Cei care nu au acces la realul dorit dintr-un motiv sau altul (boschetarii, aurolacii, copiii frustraţi sau orfani) sunt tocmai ei potenţialii terorişti: îşi fabrică o lume paralelă inversând temporal- spaţialul obişnuit şi devin agenţi ai răului pe care iniţial l-au suportat. Parabolele Ofeliei Prodan se produc întodeauna într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni, amintind cumva de fantasticul prozei lui Mircea Eliade ceea ce urmează să se producă este, în chip ezoteric-extatic cauza a ceea ce începe abia să se dezvăluie în fantasmele vizuale, după o logică a lui post hoc, ergo propter hoc. Fantasmele underworld sunt creaţii ale minţii noastre, într-un mediu neomogen, care nu poate fi catalogat altfel decât virtual şi, prin urmare, capabil de cele mai mari ciudăţenii ale fenomenelor psihice autoinduse. Am putea spune că ceea ce trăim fantasmatic nu e nici metaforic, nici literal: este o producţie pur libidinală care ne depăşeşte şi ne modifică, este îndrăzneala gratuită şi neconformă cu capitalul psihic propriu, am putea spune, de a trăi în regim necontrolat, pentru a ne provoca într-un mod artificial satisfacţii psihice epatante (mai précis, satisfaceri) ale unor energii psihice în exces, cu valenţă liberă. Textele Ofeliei sunt greu de citit în cheie parabolică propriu-zisă, deoarece par a fi libere chiar faţă de sens: fantasmarea realului se impune ca un al doilea real peste cel acreditat, luându-i pur şi simplu locul în mod nelegitim, prin confiscare sau prin ofertă scandaloasă, neangajată şi fără a pretinde o investiţie reală. Oferta pură pe care, de pildă, reclama o exhibă pare a desfiinţa schimbul simbolic printr-o gratuitate nelimitată. Atunci când ceea ce se oferă prin reclamă nu costă nimic, tocmai acest lucru ar trebui să ofenseze: oferta gratuită este în mod firesc inacceptabilă, desfiinţează demnitatea sursei de producţie şi pe a celei de consum. Ea ar trebui refuzată din capul locului, căci iată ce produce prin exaltarea propriei dorinţe de satisfacere nelimitată în virtual: “dragă Marge, îţi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul/ benzi desenate cu familia Simpson// ieri un copil mergea cu bicicleta uitându-se/ la desene şi a intrat într-o maşină/ se pare că a murit pe loc, părinţii lui sunt/ tare disperaţi, draga mea// tot ieri, un copil (episodul se repetă n.n.)…în aceeaşi zi, adică ieri (episodul se repetă întocmai cu alt copil) apoi se reia strofa iniţială: “dragă Marge, îşi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul benzi desenate cu micuţul Pugsley Addams/ pe noua lui bicicletă” (Scrisoare). Textele Ofeliei conţin un mare avertisment: mecanicitatea ofertei, departe de a fi doar comică, este letală la propriu, bestială, cu toată strania ei inocenţă. Abia acum ni se pare clar de ce Dumnezeu nu i-a făcut lui Adam o ofertă totală în ce priveşte Raiul: şi-a limitat oferta printr-o interdicţie cu un preţ foarte pipărat, tocmai pentru ca omul să nu-şi piardă minţile prin adormirea raţiunii (care naşte monştrii virtuali, ca la Francisco Goya). Întâlnirile idilice şi seducătoare sunt, absolut toate, în viziunea Ofeliei Prodan, periculoase în chip ocult. Confortul complacerii în boală, duplicitatea şi mai ales lipsa de decizie pe care „ruleta” o exprimă (“renunţi sau nu renunţi/ la barba pe care o ai sau nu o ai/ azi tot vei muri sau nu”) duce la coşmarescul obişnuit, devenit o a doua natură, dar poate duce şi la boli somatice incurabile, cum ar fi cancerul sau regresia infantilă sau progeria. Ciclul 2 (underworld) aprofundează problema în sensul că nu se ştie precis dacă fantomele care ne bântuie din afară sunt mai periculoase şi mai perverse, sau noi înşine suntem altfel, în calitate de medium-uri numai bune de exploatat. Ruleta sensului este mânuită perfect în acest fel de către poetă. E peste tot o lume submundană, cu somnambuli şi abulici care aparent se luptă cu abulia altora, apoi îi cad pradă simplu, ajungând să facă parte din ea cu seninătate (vezi bărbatul, vecinul şi jocul de cărţi). Contagiul fantasmatic are o extensie din ce în ce mai mare: superstiţia, temerea iraţională inventează demoni groteşti: răul nu e niciodată suficient, inventează mai-răul. Dar şi invers: arătările din filmele horror ajung să capete realitate şi chiar să combată eficient răul real: “cred că visasem urât. se făcuse/ frig în cameră/…/văd o arătare ciudată/ … /nu eram sigură că nu visez. am trecut prin ea şi ea a trecut/ prin mine în acelaşi timp şi trupul mi s-a încălzit”. Totul pare văzut (şi exprimat) printr-un limbaj “în oglindă”: ceea ce fantomele îţi spun ar trebui să-ţi spui singur; ceea ce-i reproşezi celuilalt, îţi spune inconştientul tău ţie, absorbindu-te la nivelul lui “tu”, ca semnal al neasumării şi al regresiei eului. Ruleta sensului este un joc al indeciziei şi al hazardului: a-l juca înseamnă a miza nebuneşte, a pune semnul echivalenţei între da şi nu, într-un joc de fort-da, în termeni lacanieni. De la isteriile de tip nou izvorâte din dorinţe de tip nou, se ajunge la psihopatii complicate, pentru care psihologii şi sociologii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi. Isteria e cea care creează fantasmele nerealiste ale fricii sau frica declanşează istericalele fantasmatice? Un ciclu compact şi foarte interesant ar fi 3.vasile. “Eroul” care poartă acest nume e sedus de calculator şi trăieşte iluzia că poate refuza “reclama” erotică fiindcă e reclamă, dar şi-o procură totuşi, cu o fixitate maniacală, în chip regulat, tocmai ca s-o poată refuza. Pe bună dreptate textul autoarei conchide: “vasile e un monstru”. Nu se ştie bine cine e mai obscen: cel care îi propune reclama erotică lui Vasile sau Vasile care o refuză în timp ce o priveşte cu satisfacţia delicioasă a refuzului. Iată ce rotocoale complicate şi duplicitare descrie “ruleta”. Epuizat de efortul de a-şi contracara “visele” cărora le dă gir, personajul nu mai sesizează deloc realul şi în ciuda faptului că e lucid, rămâne prizonierul unui univers paralel din cauza prea marii obstinaţii cu care-şi combate propriile-i spaime. Ofelia Prodan este una dintre cele mai interesante poete citite de noi în acest deceniu douămiist.
Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479, Februarie 2010
Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479
De la cartea ei de debut (Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007), despre care am şi scris (Tomis, noiembrie 2007), Ofelia Prodan a evoluat rapid spre un fel de expertiză în investigarea poetică a „noilor ecuaţii” ale nebuniei individuale şi sociale. Micul volum la care ne oprim acum (cel de-al patrulea, în numai doi ani de zile!) este aproape un breviar al tipurilor de alinenare încă necatalogate probabil, în ştiinţele actuale ale labirintului psihic al omului din mileniul post-apocaliptic. Avantajul “parabolelor” este că sunt prezentate ca “episoade” de sine stătătoare, rotunde şi fără fisură, cu simtomatica şi anamneza lor în plină desfăşurare la vedere, atât de plauzibilă, încât oricine ar trebui să tresară ca în faţa unei oglinzi magice şi să-şi ia imediat nişte măsuri. Dar ce fel de măsuri? Căci, deşi, vedem cu ochii derularea autentic-halucinantă a “ruletei” care suprapune şi confundă efectul şi cauza, simptomul şi patologia până la identificarea lor aproape fatală, nu răzbate nicăieri vreo speranţă de vindecare. Ofelia Prodan este, se pare ca toţi poeţii din valul douămiist, de altfel, un fel de diagnostician expert, dar încă nu ne învaţă nimic despre terapie, lăsându-l pe cititor într-o frustare hieratică şi meditativă. Mai mult: efectul e aproape vesel, cititorul devine un spectator intrigat şi perplex în faţa propriei alterări de desen animat. Secvenţele din care este compus volumul sunt exemple de delir fantasmatic apărut în plină zi, parcă neavând nimic în comun cu demonii anteriori cunoscuţi de noi din literatura de specialiate: “în metrou citeam o carte/ nu vedeam nimic împrejurul meu/ şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură/ vine la mine un câine care/ cu un zâmbet amabil îmi întinde/ un trabuc/ desigur, n-am vrut să-l ofensez/ aşa că l-am luat/ i-am zis mersi/ … /dar eu m-am lăsat de fumat/ în plus sunt în metrou/ … privesc în jurul meu şi văd doar câini/ zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc/ între dinţi. (trabucul) Ah, ce simplu e! Ceea ce vine prin “ruletă” este doar o ofertă “amabilă”… Însă a fi amabil, a nu dori să ofensezi conduita socială… precum şi inducţia lecturii, cu magia ei malefică, de care aproape niciodată nu te poţi păzi… creează un context al ispitei, poate chiar ispita Celui Rău care se ascunde în pliurile cele mai nevinovate ale binelui…, iar dorinţa nebunească nu este iniţial decât leneşă, distrată, confundându-se cu frustrarea insezizabilă şi stârnind curiozităţi subliminale greu de ţinut în frâu… Autoarea procedează minuţios, chiar clasicist, am zice, fixând pentru fiecare “acţiune” timpul şi locul aproape în fiecare text: “într-o noapte frumoasă de vară/ la terasă cu prietenii mei” (licurici) sau: “într-o dimineaţă frumoasă de iarnă” (boilerul) etc.- cu alte cuvinte coordonatele unui real propriu-zis, din care se intră imediat într-un fel de real infra, care dă buzna peste omul normal. Ceea ce ni se arată demn de semnalat este că, în ciuda celor spuse de noi mai sus, poeta cunoaşte uneori şi leacul: mai ales în prima secţiune a cărţii (1. parabole), ea foloseşte în mod deliberat delirul controlat ca antidote împotriva fantasmelor (delirante) care ne pot bântui, e o formă de luciditate minimă, găsită la limită (şi a rebours) în locul şi împotriva ispitelor metaforitei libidinale. Singura formă de distanţă ce se poate pune între mine şi fantasmele mele, pare să spună ea, ar fi să mă prefac că le fac jocul, dezlipindu-mă de ele chiar prin aceasta. Fantasmele mele sunt alceva decât metafora sau simbolul ele sunt “acolo”, nu substituie noţional realul, ci îl locuiesc în chip absent şi îl modifică, au putere magică de autoinducţie psihică, schimbă identităţile, făcându-te să levitezi sau să te prăbuşeşti; îţi conferă o “aură” sau chiar o “ştiinţă secretă” în chipul cel mai banal. Cele mai mari ravagii le produc, se pare, fantasmele de calculator, de laptop, de lectură, dar şi ocupaţiile nevinovate (cum ar fi chiar şi cultivarea florilor), până în momentul când devin “carnivore”. Ruleta sensului are un resort ascuns care le înregistrază invers sensul rostirii, făcându-le contraproductive şi transformându-le în catastrofe. Cei care nu au acces la realul dorit dintr-un motiv sau altul (boschetarii, aurolacii, copiii frustraţi sau orfani) sunt tocmai ei potenţialii terorişti: îşi fabrică o lume paralelă inversând temporal- spaţialul obişnuit şi devin agenţi ai răului pe care iniţial l-au suportat. Parabolele Ofeliei Prodan se produc întodeauna într-un spaţiu cu mai multe dimensiuni, amintind cumva de fantasticul prozei lui Mircea Eliade ceea ce urmează să se producă este, în chip ezoteric-extatic cauza a ceea ce începe abia să se dezvăluie în fantasmele vizuale, după o logică a lui post hoc, ergo propter hoc. Fantasmele underworld sunt creaţii ale minţii noastre, într-un mediu neomogen, care nu poate fi catalogat altfel decât virtual şi, prin urmare, capabil de cele mai mari ciudăţenii ale fenomenelor psihice autoinduse. Am putea spune că ceea ce trăim fantasmatic nu e nici metaforic, nici literal: este o producţie pur libidinală care ne depăşeşte şi ne modifică, este îndrăzneala gratuită şi neconformă cu capitalul psihic propriu, am putea spune, de a trăi în regim necontrolat, pentru a ne provoca într-un mod artificial satisfacţii psihice epatante (mai précis, satisfaceri) ale unor energii psihice în exces, cu valenţă liberă. Textele Ofeliei sunt greu de citit în cheie parabolică propriu-zisă, deoarece par a fi libere chiar faţă de sens: fantasmarea realului se impune ca un al doilea real peste cel acreditat, luându-i pur şi simplu locul în mod nelegitim, prin confiscare sau prin ofertă scandaloasă, neangajată şi fără a pretinde o investiţie reală. Oferta pură pe care, de pildă, reclama o exhibă pare a desfiinţa schimbul simbolic printr-o gratuitate nelimitată. Atunci când ceea ce se oferă prin reclamă nu costă nimic, tocmai acest lucru ar trebui să ofenseze: oferta gratuită este în mod firesc inacceptabilă, desfiinţează demnitatea sursei de producţie şi pe a celei de consum. Ea ar trebui refuzată din capul locului, căci iată ce produce prin exaltarea propriei dorinţe de satisfacere nelimitată în virtual: “dragă Marge, îţi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul/ benzi desenate cu familia Simpson// ieri un copil mergea cu bicicleta uitându-se/ la desene şi a intrat într-o maşină/ se pare că a murit pe loc, părinţii lui sunt/ tare disperaţi, draga mea// tot ieri, un copil (episodul se repetă n.n.)…în aceeaşi zi, adică ieri (episodul se repetă întocmai cu alt copil) apoi se reia strofa iniţială: “dragă Marge, îşi scriu de aici, din oraşul cel mic/ cu străzi înguste şi clădiri din fibră de sticlă/ pe care sunt lipite de la un capăt la altul benzi desenate cu micuţul Pugsley Addams/ pe noua lui bicicletă” (Scrisoare). Textele Ofeliei conţin un mare avertisment: mecanicitatea ofertei, departe de a fi doar comică, este letală la propriu, bestială, cu toată strania ei inocenţă. Abia acum ni se pare clar de ce Dumnezeu nu i-a făcut lui Adam o ofertă totală în ce priveşte Raiul: şi-a limitat oferta printr-o interdicţie cu un preţ foarte pipărat, tocmai pentru ca omul să nu-şi piardă minţile prin adormirea raţiunii (care naşte monştrii virtuali, ca la Francisco Goya). Întâlnirile idilice şi seducătoare sunt, absolut toate, în viziunea Ofeliei Prodan, periculoase în chip ocult. Confortul complacerii în boală, duplicitatea şi mai ales lipsa de decizie pe care „ruleta” o exprimă (“renunţi sau nu renunţi/ la barba pe care o ai sau nu o ai/ azi tot vei muri sau nu”) duce la coşmarescul obişnuit, devenit o a doua natură, dar poate duce şi la boli somatice incurabile, cum ar fi cancerul sau regresia infantilă sau progeria. Ciclul 2 (underworld) aprofundează problema în sensul că nu se ştie precis dacă fantomele care ne bântuie din afară sunt mai periculoase şi mai perverse, sau noi înşine suntem altfel, în calitate de medium-uri numai bune de exploatat. Ruleta sensului este mânuită perfect în acest fel de către poetă. E peste tot o lume submundană, cu somnambuli şi abulici care aparent se luptă cu abulia altora, apoi îi cad pradă simplu, ajungând să facă parte din ea cu seninătate (vezi bărbatul, vecinul şi jocul de cărţi). Contagiul fantasmatic are o extensie din ce în ce mai mare: superstiţia, temerea iraţională inventează demoni groteşti: răul nu e niciodată suficient, inventează mai-răul. Dar şi invers: arătările din filmele horror ajung să capete realitate şi chiar să combată eficient răul real: “cred că visasem urât. se făcuse/ frig în cameră/…/văd o arătare ciudată/ … /nu eram sigură că nu visez. am trecut prin ea şi ea a trecut/ prin mine în acelaşi timp şi trupul mi s-a încălzit”. Totul pare văzut (şi exprimat) printr-un limbaj “în oglindă”: ceea ce fantomele îţi spun ar trebui să-ţi spui singur; ceea ce-i reproşezi celuilalt, îţi spune inconştientul tău ţie, absorbindu-te la nivelul lui “tu”, ca semnal al neasumării şi al regresiei eului. Ruleta sensului este un joc al indeciziei şi al hazardului: a-l juca înseamnă a miza nebuneşte, a pune semnul echivalenţei între da şi nu, într-un joc de fort-da, în termeni lacanieni. De la isteriile de tip nou izvorâte din dorinţe de tip nou, se ajunge la psihopatii complicate, pentru care psihologii şi sociologii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi. Isteria e cea care creează fantasmele nerealiste ale fricii sau frica declanşează istericalele fantasmatice? Un ciclu compact şi foarte interesant ar fi 3.vasile. “Eroul” care poartă acest nume e sedus de calculator şi trăieşte iluzia că poate refuza “reclama” erotică fiindcă e reclamă, dar şi-o procură totuşi, cu o fixitate maniacală, în chip regulat, tocmai ca s-o poată refuza. Pe bună dreptate textul autoarei conchide: “vasile e un monstru”. Nu se ştie bine cine e mai obscen: cel care îi propune reclama erotică lui Vasile sau Vasile care o refuză în timp ce o priveşte cu satisfacţia delicioasă a refuzului. Iată ce rotocoale complicate şi duplicitare descrie “ruleta”. Epuizat de efortul de a-şi contracara “visele” cărora le dă gir, personajul nu mai sesizează deloc realul şi în ciuda faptului că e lucid, rămâne prizonierul unui univers paralel din cauza prea marii obstinaţii cu care-şi combate propriile-i spaime. Ofelia Prodan este una dintre cele mai interesante poete citite de noi în acest deceniu douămiist.
Ştefania Mincu, revista Tomis, nr. 479, Februarie 2010
duminică, 10 aprilie 2011
harem
baiazid are un harem tare mişto
la care râvneşte în taină însuşi mircea cel bătrân
deghizat în ienicer mircea cel bătrân
pătrunde în miez de noapte în harem
şi îşi face de cap cu toate cadânele
a doua zi baiazid tună şi fulgeră
îi execută pe toţi eunucii şi-i transmite
oficial lui mircea cel bătrân
că unde-i stau picioarele îi va sta şi capul
mircea cel bătrân îi transmite tot oficial
lui baiazid că se simte ca-n raiul lui Allah
şi că nu-şi mai face griji pentru cap
că oricum şi l-a pierdut în noaptea cu pricina
baiazid ascultă răspunsul lui mircea cel bătrân
şi cu un ochi râde în hohote
iar cu celălalt plânge de-i sare turbanul
la care râvneşte în taină însuşi mircea cel bătrân
deghizat în ienicer mircea cel bătrân
pătrunde în miez de noapte în harem
şi îşi face de cap cu toate cadânele
a doua zi baiazid tună şi fulgeră
îi execută pe toţi eunucii şi-i transmite
oficial lui mircea cel bătrân
că unde-i stau picioarele îi va sta şi capul
mircea cel bătrân îi transmite tot oficial
lui baiazid că se simte ca-n raiul lui Allah
şi că nu-şi mai face griji pentru cap
că oricum şi l-a pierdut în noaptea cu pricina
baiazid ascultă răspunsul lui mircea cel bătrân
şi cu un ochi râde în hohote
iar cu celălalt plânge de-i sare turbanul
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
