vineri, 6 decembrie 2013

O lume aproape perfectă

O lume încifrată în creierul unui copil autist.
Soldăței de plastic aliniați. Un gest impulsiv dărâmă tot.
Sunetele dezarticulate se transformă
într-un fel de mantră. Soldățeii prind viață și defilează.
Clădirile, autostrăzile, parcurile, se reconstituie minuțios.
Copilul autist întinde o mânuță nesigură.
Strânge totul, piesă cu piesă, reconfigurează.
Trenulețul cu locomotivă e un avion,
avionul e un pinguin, un transatlantic sau un arheopterix.
Oamenii călătoresc prin simple mișcări
de translație sau permutări.
Soldățeii se regrupează, comanda se reactivează
din interior, memoria lor reține în detaliu
planurile de atac și apărare.
Deșeurile radioactive sunt distruse programatic.
Celulele se regenerează. Atomii în mișcare
formează galaxii în miniatură. Copilul autist zâmbește.
O lume aproape perfectă, o lume
în care nimeni nu știe să plângă, în care niciun copil
nu vrea să învețe să crească și se atașează
total de câte un mic obiect complex sau un prieten imaginar.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Cravata tatălui meu

Tata, cât l-am iubit și l-am urât pe tata.
Cum îi urmăream avid gesturile de bărbat bine
cu care își aranja cravata lucioasă în dungi mov,
degetele groase și albe care pipăiau cămașa apretată
cu satisfacție, cum își strângea cureaua de piele
sub burta țuguiată, cum se apleca oftând
să-și scuture pantalonii de scame imaginare.
Tata m-a luat într-o zi geroasă după umeri și mi-a zis:
Fac eu bărbat adevărat din tine! și mi-a zâmbit
cu o lucire cumva drăcească în ochi. Mergem la femei!
Mai întâi mi-a dat să beau până am simțit că borăsc.
Mi-a deschis larg o ușă capitonată cu o catifea
de un roșu strident. Pe un pat se lăfăia cu picioarele grăsune
desfăcute o târfă imensă în călduri. Tata mi-a dat
un ghiont și am îngenuncheat. Târfa m-a alintat
într-o limbă slavă, m-a mângâiat pe obraji, apoi m-a prins
brutal de păr, m-a tras înspre văgăuna fetidă
dintre coapsele ei și mi-a poruncit ceva în limba
aceea slavă cu inflexiuni dulcegi. Am înțeles exact ce
și mi-am vârât capul acolo. Mirosul ei m-a torpilat.
Mi-am ținut respirația, mi-am încleștat fălcile,
mi-am încordat gâtul, stomacul, dar voma a țâșnit.
Târfa a început să hohotească: era plină de voma mea,
dar ea hohotea arătându-și dinții de plastic
de un alb impecabil, împroșcând salivă. Tata era roșu la față.
Fierbea. M-a smuls și m-a aruncat în stradă. Înjura.
Înjurături de care s-ar fi rușinat până și ultimul boschetar.
Eu mergeam cu capul în jos. Aerul tare și rece mă trezise.
Tata a zis: Stai! Și am stat. Față în față. Eram cu un cap mai înalt decât el,
însă privirea lui mă sfredelea cu ură. Ochii mi s-au micșorat
și l-am sfredelit cu aceeași ură. Eram numai noi. Trecătorii, simpli figuranți.
A ridicat palma grea. I-am prins brațul și i l-am îndoit la spate.
A icnit. L-am privit cu milă și i-am dat drumul. Am luat-o la fugă
pierzându-mă printre trecători și mașini. În fugă, mi-am aruncat sacoul
gri elegant și cravata lucioasă cu dungi mov. Cravata lui.

joi, 7 noiembrie 2013

poem cu Savatie Baștovoi

Savatie iese pe înserat din mănăstire și se duce în sat
mergând pe un drum lăturalnic pietruit
privește doar în jos și parcă bombănește ceva
când vede un pietroi cu chipul lui Dumnezeu
care îl mustră cu glasul lui Dumnezeu
Savatie, Savatie, încotro
nu cumva iar la crâșma din sat
unde o să te așezi singur într-un colț
la măsuța de lemn pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și o să bei vin roșu fără mine
Savatie, Savatie, ai uitat cum mă îndemnai
să-l citesc pe neamțul ăla Nietzsche
și eu, umil, ți-am urmat sfatul
dar, Savatie, recunosc m-am înșelat
neamțul e un om foarte de treabă
parcă seamănă un pic cu tine
dar se cuvine oare, Savatie, să umbli pe drumuri ocolite
până la crâșma din sat
amăgindu-te că eu te voi ierta
nu pentru că o să te îmbeți precum un porc
ci pentru că, Savatie, dumnezeiesc ar fi
să mă inviți să iau loc lângă tine
tot pe un scăunel de lemn cu 3 picioare
și să bem împreună vin roșu toată noaptea până-n zori
povestindu-ne ca doi buni amici
toate necazurile îndurate
iar când chelnerul ar veni cu nota de plată
eu mi-aș pune amprenta degetului mare în josul notei
așa ca și cum m-aș semna
și atunci chelnerul s-ar ridica la cer de atâta fericire
apoi tu, Savatie, ai adormi cu capul pe măsuță
în timp ce eu te-aș veghea cu drag
așa cum mă veghezi și tu pe mine când ești treaz cu adevărat

duminică, 20 octombrie 2013

două reeditări la eLiteratura

la Elefantul din patul meu și Ruleta cu nebun, un articol pe SemneBunelink

marți, 8 octombrie 2013

o cronică la Călăuza în revista Paradigma nr.1-2/2013



Aflată deja la al șaptelea volum de versuri al ei, Ofelia Prodan continuă să fie la fel de prolifică și de tenace. Scrierea poeziei, în ipostaza în care o înțelege ea pare să fie unica-i îndeletnicire, aproape obsesivă și acaparantă până la a dezvolta, în propriile-i texte un fenomen de autoinducție în care spectrele textuale sunt permanent exhibate în prim-plan ca reale, iar cele reale se coagulează fictiv în corp textual. Cred că am scris despre volumele ei de cel puțin patru ori. Poezia ei a devenit treptat aglutinantă, așa-zicând, părând că-și absoarbe autorul, deși acesta scrie atent și lucid, fără discrepanțeși fără vocabule în plus sau în minus.
Primul ciclu (Scurt-metraje) are un titlu perfect aderent: sunt câteva poeme-scenariu pornind de la care, atât un amator, cât și un profesionist, ar putea realiza la propriu niște micro-capodopere ale filmului mut pe tema sinuciderii sau a violului, distrugând programatic orice urmă de dramatism sau de inefabil, lăsând imaginile să vorbească de la sine. O intoleranță totală față de enigma vie a vieții pare să dicteze aceste autoexecuții efectuate prin scris. Sunt scene programate-și-reale, derulate plat și cu maximă economie de cuvinte; mai mult, cu un fel de infantilism suveran pe care Ofelia Prodan și-l poate adjudeca de acum ca pe o marcă proprie de autenticitate. Iată o astfel desinucidere, descrisă ca un ritual economicos, cu nicio mișcare în plus fațã de logica-i intrinsecă: „Era singură acum. Se îmbrăcă în cel/ mai frumos capot și găti toate felurile / de mâncare. Aranjă cu grijă mâncarea pe/ masă. În centru, tortul cu vișine.// Se uită la masa încărcată și zâmbi/ mulțumită. Se spălă pe mâini, se așeză/ pe un scaun și scoase din buzunar un tub lung/ și alb. Goli tubul cu două pahare pline/ cu apã rece.// Zâmbi din nou și rămase pe scaun/ privind masa încărcată cu bucate gustoase/ și din când în când, tortul cu vișine”. Din păcate, astfel de scenarizări ale propriei ieșiri din viață există atestate și în realitate; cu alte cuvinte, ele nu sunt pure ficțiuni poetice. Autenticitatea este garantată în mod ciudat, prin însăși stranietatea realului.
Al doilea ciclu, 2. Străinii dintre lumi, conține proiecții ceva mai largi, în care lumea morților și a viilor sunt compenetrante. Percepția condiției existențiale nu mai are acel aer de comedie bufă din trama volumelor ei mai vechi, sunt trăite în toată perplexitatea lor neutră, pe propria persoană și împărtășite laolaltă cu ceilalți, cu lumea, prin imagini de apocalipsă naiv-apocrifă, trecute insesizabil printr-un proces de suprainvestire expresionist-suprarealistă. Ceva ce se produce în concomitență cu o anumită trăire personală este investit imediat cu un sens supradimensionat transformându-se în texte ce s-ar putea numi alegorii vide ale realului. Ele nu mai trimit la un sens anume, ci la un context. Subiectul liric nu mai există decât ca parte a acestui context general, împãrtãșit de toți. Un fel de premoniții obscure capătă corp și se manifestă automat, devenind viziune de sine stătătoare și provocând, pe ansamblul volumului, un iz special și o impresie ce nu se șterge, aceea că suprainvestiția de sens este însuși realul – care, lipsit totalmente de sens, se debordă pe sine – și în care poetul este acum o „călăuză” sui-generis a muritorilor (un fel de nemorți/ nevii), totdeauna către „nimic” și către „nicăieri”. Nimicul devine un fel de țintă supremă care se instaurează obligatoriu după un periplu/ pelerinaj straniu al ființelor cuprinse de „frig”, „frică”, de „carne” și, în loc să înspăimânte, provoacã o „bucurie” ciudată, ba chiar o stare de „fericire”, prin degrevare totală de lumile sensului. Totul, întreg periplul labirintic al sensului, cu peripeții nule, conduce parcă într-acolo. Iată un text, pe care îl alegem oarecum întâmplător, căci aproape toate textele se situează la același nivel, tipic însă pentru tot restul volumelor Ofeliei: „eram înveliți în fâșii groase de carne și tremuram/ de frig. vorbeam doar prin semne. ne spuneam că/ lumea asta abia a apărut: că nu se știe încă ce este teama./ că doar noi ne temem să vorbim ca nu cumva/ frigul să smulgă hălcile de carne de pe noi și/ noi să plutim peste lume ca duhurile. și în timp/ ce semnele noastre se înmulțeau odată cu frica,/ o zăpadă mai albă decât oasele primilor morți a / acoperit totul. mergeam și urmele tălpilor noastre se imprimau/ în zăpadă ca vorbele celor ce-și cheamă sfârșitul./ ne-am oprit în mijlocul lumii, am deschis gurile/ și-am înghițit toată zăpada. și dintr-o dată, frigul ne-a/ amorțit oasele și toată carnea s-a desprins de pe noi/ ca noi să ne putem ridica ușor peste lumea asta nouã”.(o lume nouă). Imaginile recurente din alte poeme sunt cele ale „apei negre” (vezi apa neagră), ale „înotului” penibil printr-o existențã diluvială, cu „lumină neagră”, inversă, care schimbă conotațiile valorilor, de sens știute: suferința nu erodează, ci vindecă prin epuizare și înstrăinare de o umanitate dezorientată și epuizantă ea însăși. Poate e un fel de orfism invers, fără lirism și fără ecou. Ceva din viziunile insolite ale Ofeliei Prodan amintește de aceeași ciudată compenetranță a lumilor din textele lui Theodor Dună sau ale lui Dan Coman. Este un efect douămiist, apocaliptic. Suflarea de viață este dată invers, nu de spirit, ci de lut: „și pământul deschide/ o gură neagră imensă și din adânc suflă/atâta viață peste noi cât să ne putem mișca”. (voi sunteți bolnavi). Bucuria vine din „marea călătorie” spre lumea de dincolo; o bucurie sui-generis, plină de „lumină” într-o drumeție săvârșită „pe sub apă” și într-o comunicare interumană în care tuturor, în loc de cuvinte, din guri le țâșnește apa. Scufundarea în neființă și în non-sens este, invers decât în tradiție, un „semn” de viață, ba chiar o reînființare de lume, cu alte orbite gravitaționale. Morții sunt cei care-i conduc pe cei vii. Viziunea confuziei lumilor este foarte puternică în fiecare text în parte din acest volum fără ierarhie. E o caracteristicã specifică acestei poete care-și desfășoară textele la nivelul ciudat al firescului plat, așa-zicând.  Straniul și înfricoșătorul stau la un soi de nivel nul, fără frison, iar „frica” devine pur hipnotică, fără efecte de zguduire, confundându-se cu existența de facto. Forța umanității pare concentrată în voința oarbă de a muri (invers decât la Schopenhauer....), iar umanitatea capătă un iz nou, apocaliptic-inedit, de solidaritate-în-înstrăinare, de bucurie-în-moarte, de existență trează-în-nimicnicie și de forță-în-neputință: „spune-ne ceva. dă-ne un semn,/ arată-ne un drum. mă uit cu groază în soare./ este roșu și foarte mic./încerc să le arăt/ soarele, dar apa îmi țâșnește pe gură./ toți se liniștesc. pornesc din nou la drum./ oasele mele zornăie ca niște monede/ [...]/ forța noastră a crescut enorm. Bolile sunt mai puternice/ decât orice leac. în disperarea cu care/ne rotim în jurul soarelui, fiecare se vede/ pe sine ca și cum ar exista cu adevărat”. Poetul e un fel de psihopomp sinucigaș cu răni ce nu vorbesc,  ci curmă viața cu întebările ei chinuitoare cu tot.
Al treilea ciclu, Străinul de sus, împinge lucrurile până la damnarea cea mai cumplitã. Dumnezeu însuși e simțit ca „străin” de o umanitate ce își tratează zeul ca pe un oaspete ciudat. Acesta este inițiat de un muritor, ba chiar de un mort. Divinitatea se mută pentru totdeauna în terestritate: „Pentru mine nu mai este/ întoarcere în lumea de sus”. E un Dumnezeu, care nu vorbește, ci „tace și ascultă” (suntem cumva în anumite poeme ale lui Blaga?...) E un lucru profund, pe care poeta, aparent naivă, îl descoperã pe cont propriu: Dumnezeu devine, poate așa cum preconiza Vattimo, din autoritate paternă absolută, „prieten” și „frate” al umanității „de nicăieri”, vindecându-se pașnic de propria-i transcendență (vezi au trecut ani) și unind lumile „de sus” cu cele „de jos”. Nu vom insista în detalierea celorlalte repere ale textelor.
Ciclul al 4-lea (Oameni de nicăieri) e conceput ca o poveste fabuloasă în care Omul și Dumnezeul apocalipsei se despart pașnic regăsindu-se ca „oameni de nicăieri” precum toți ceilalți. Starea (poetică) propusă în final este „trezvia”, o stare de supra-conștiință, dacă vrem, specifică revelației apocaliptice fără metaforă spre care poezia bate în prezent, cum am mai spus-o și alte dăți, referindu-ne la poeții ultimei generații. Efectul ofelizant (în sensul shakespearian, precizăm) al înecului pașnic al existenței devenite oniroide la propriu în „trezvie” este și el specialitatea acestei poete: „Spinii îmi intrã în trup./ Trupul meu nu mai simte nicio durere./ Inspir parfumul trandafirilor sălbatici și alunec ușor în apa întunecată”. Taina pururea obscură a vindecării de moarte prin moarte devine sinonimă cu poezia ca atare și cu starea ciudată de „trezvie” pe care o comunică în absența reflecției. Este probabil acesta volumul cel mai bun și cel mai unitar al Ofeliei Prodan, în care se vede cel mai bine faptul că ea nu face altceva decât să descrie o realitate în viziuni, depășind mai vechea voință de poezie ce pare să fi apus odată cu mileniul.

Ștefania MINCU


vineri, 4 octombrie 2013

o fată a străzii

„am bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.
nu depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.
nu m-aş îndrăgosti pentru nimic în lume.
şi nu sunt deloc misogin.”
aşa îmi recitam în gând, ca pe cea mai
benefică mantră, în timp ce mergeam pe bulevard
şi firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.

şi deodată am văzut chiar sub nasul meu
o mână mică, negricioasă, murdară
cu degete puţin noduroase.
am ridicat  privirea şi o fată a străzii îmi zâmbea strâmb,
cu un firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,
aproape violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,
soioasă, aproape deşirată
cu părul rar şi negru, încâlcit într-o coadă.
am privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.
am prins-o de bărbie
şi i-am întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ
s-o privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,
ceea ce m-a îndârjit şi pe mine.

„îţi dau o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea
cu ochii strânşi. vântul adia uşor spre mine.
am simţit mirosul ei până-n vintre:  
miros fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros
viu de sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,
am plusat eu. nimic. nimic.
ameţit şi furios am luat-o de mână
şi am tras-o după mine.
nu s-a împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang
unde mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.
am lipit-o de un zid desenat cu grafitti
şi am început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.
ochii ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.

i-am sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,
cu oase subţiri, delicate.
cu o mişcare brutală i-am desfăcut coapsele
şi am ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.
sălbăticiunea din ea se trezise.
nu mai vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.
sălbăticiunea mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.
nu s-a zbătut, n-a ţipat,
n-a scos un geamăt sau un cuvânt
sau poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,
sufocând-o. voiam s-o privesc în ochi
acum mai mult ca oricând. a horcăit scurt.
avea ochi negri şi adânci ca iadul.  

luni, 5 august 2013

poeme cu poeţi controversaţi

poem mistic cu Muri

orbecăiam prin întuneric
după întrerupător
moliile îmi devorau hainele
fluturii de noapte mă plesneau
cu aripile lor imense
peste faţă
rozătoarele îmi ronţăiau
cu zel unghiile de la degete
şi pielea de prisos
greierii ţîrîiau insistent din pat
şi de sub pat
eu tot orbecăiam
şi cînd am găsit întrerupătorul
în lumina chioară
l-am văzut pe Muri
împăienjenit cu un pahar de vodcă
în faţă plîngînd amarnic
şi abia zicînd printre suspine :
“adevăr grăiesc vouă
în noaptea asta unul dintre voi
îmi va lua locul
dar”, făcu el o pauză ridicînd arătătorul în aer
“de vei fi tu acela
adă-mi încă 50 de vodcă
şi 1000 de chelneriţe fragede nurlii
cu şorţurile mai albe
ca lumina zilei
care să dea buzna peste mine
şi eu absolut peste toate!”.



poem cu Octavian Soviany

Era toamnă şi ne întorceam de la Brăila,
de la un festival balcanic de poezie.
Soviany se îmbătase crunt.
A urcat în tren exact cu o secundă
înainte să plece. Vorbea vrute şi nevrute.
Când cu voce tare, când abia inteligibil.
La un moment dat mă sună
maică-mea să mă întrebe cum a fost.
Şi Soviany cu lacrimi în ochi îngaimă:
Ce n-aş da să am şi eu o mamă
ca a ta, care să mă iubească,
să aibă grijă de mine şi să-mi facă
de mâncare!” Apoi continuă
frecându-şi cu dosul palmei ochii umflaţi:
Spune-i aşa mamei tale:
că-s un biet copil orfan şi să mă înfieze
şi mai spune-i c-o iubesc mult
şi-o să fiu băiat cuminte
dacă îmi face de mâncare!” Şi plângea
Soviany înfundat ştergându-şi
din când în când nasul cu mâneca.
Îi spun mamei cam pe ocolite
despre ce este vorba, în timp ce
mă uit la Soviany, care tocmai
adormise pe scaun în tren
cu vârful bărbiei împungându-i pieptul.
Răsufla uşor ca un copil obosit
şi un zâmbet blând îi însenina chipul aspru.



Secretul poetului Traian Coşovei

Poetul Traian Coşovei are o birmaneză
care nu doarme niciodată
şi bea bere la pet împreună cu el,
în timp ce-l ascultă cum declamă
molcom poeme molcome.
Din când în când, poetul Traian Coşovei
se uită cu coada ochiului la birmaneză.
Birmaneza e foarte atentă şi îl îngână
pe poetul Traian Coşovei atât de bine încât
nu se mai ştie cine declamă poemul.
Când berea şi poemul se termină,
poetul Traian
Coşovei o aşază cu delicateţe
pe birmaneză pe un scaun cu spătar înalt
la masa de scris. Birmaneza
intră într-o transă efervescent-creatoare
şi scrie sute de poeme molcome
pe care poetul Traian Coşovei le strânge
cu grijă într-un dosar şi le publică
pe la sfârşitul anului la editura Tracus Arte.




Einstein

(ţestoasa lui Marin Mincu)

vine Einstein călare pe carapace
pufăind din trabuc
şi învârtind lasoul deasupra capului
şi zice: eu am vână de muşchetar
ca stăpânul meu dom prof. Marin Mincu
eu m-am bătut cu Richelieu şi cu Milady de Winter
am colindat toate tavernele din Paris
şi-am băut cot la cot cu D'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis
am pedigree serios
dar voi nu mă credeţi voi ziceţi
că semăn mai degrabă a cowboy
şi că am jucat numai în filme western
păi voi chiar nu ştiaţi
că eu şi când nu par să fiu cel care sunt cu adevărat
de fapt tot bătrânul Einsten sunt
cel care vine de la Răsărit călare pe carapace
şi vă pune pe toţi la respect
laşilor, nătângilor, urechiştilor, semidocţilor
păi voi cu mine, marele muşchetar Einstein, îndrăzniţi să vă puneţi?




coşmar mistic elementar

făcusem o infecţie urâtă la măseaua de minte
am avut dureri cumplite toată ziua
am luat antibiotice calmante ceaiuri peste ceaiuri
şi spre seară m-am băgat resemnată sub plapumă

am căzut imediat într-un somn adânc
şi-am visat un om ras chilug
cu o privire hipnotică de profet nebun sau de nebun profet
nu-mi dădeam prea bine seama de ce anume
îmi spunea că este fratele marius
şi că are misiunea divină de a mă converti
fugeam de el dar degeaba mă urmărea obsedant
şi când îmi predica mai înflăcărat
decât Petru şi Pavel la un loc
când mă blestema de mă treceau toţi fiorii iadului

neştiind cum naiba să mai scap
m-am concentrat intens şi m-am reîncarnat definitiv
într-o ţestoasă ninja adeptă a nonviolenţei
şi doldora de înţelepciune zen
care în câteva minute l-a convertit simultan
pe fratele marius la toate religiile
mai mult sau mai puţin cunoscute din istoria umanităţii



poem cu andrei doboş iluminat

sub un cocotier, stă perfect
nemişcat andrei doboş.
în lotus. păsări colibri ciripesc
ştiute, dar mai ales neştiute.
andrei inspiră, andrei expiră.
pieptul se ridică, pieptul se coboară.
muşchii abdominali, asemenea.
andrei întredeschide
un ochi ataraxic: cineva a pus
pe taburetul din faţa lui
un trabuc cu iarbă înmiresmată
învelit în foi de papirus.
întrebarea este: evitabil sau inevitabil?
răspunsul se prăbuşeşte
odată cu o nucă de cocos drept
în moalele capului.




poem cu hose pablo debusolat

într-o dimineaţă frumoasă de iarnă
când zăpada se înălţase de doi metri în
curtea bunicii şi strălucea în soare

şi eu stăteam cuminte sub plapumă
tremuram şi beam ceai după ceai
fiind groaznic de răcit

mi s-a părut că aud un zgomot mic la început
dar care creştea secundă
după secundă până când n-am mai

rezistat m-am ridicat de sub plapuma
groasă şi-am privit pe fereastră uluit
un tank nou nouţ din care ieşeau

unul câte unul nişte mascaţi ciudaţi
care în câteva secunde ne-au montat boilerul

joi, 28 februarie 2013

Azi la cenaclul Universitas

moderat de domnul prof. Mircea Martin, la ora 18:30, în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, voi citi poezie alături de Cătălina Bălan.

vă aşteptăm cu drag!

miercuri, 27 februarie 2013

marți, 29 ianuarie 2013

Dublu Tolle



În numărul 10-11 din 2012 al revistei Vatra, mi-a apărut un poem în... două versiuni.

Rubrica unde e poemul meu se cheamă: tolle lege si e pe prima pagină. Rubrica unde este parodia lui Lucian Perţa la poemul meu se cheamă contra tolle şi este pe ultima pagină.

Iată-le mai jos pe amândouă, în sens invers:


Apolodor cel limbut

în lectura lui Lucian Perţa

Vocea muzei mele e tulburătoare
pe muza mea o cheamă, firesc, Apolodor;
ea toată ziulica altă treabă nu are

decât să-mi dicteze cu spor
poeme, cuvânt cu cuvânt, file cu file,
cu o insistenţă şi o nerăbdare

de parcă-n următoarele trei zile
lumea ar trebui să fie devorată
şi doar poemele mele, din fericire,
ar putea salva lumea şi oamenii deodată

criticii sunt exasperaţi
de situaţie şi nu mai ştiu
ce să facă pentru a fi ascultaţi,
ajungând la concluzia că tot ceea ce scriu
este atât de neobişnuit şi frapant,
încât nu poate fi
decât opera unui elefant

insinuează cum că eu,
din noapte în zi,
scriu numai şi numai în pat

acuma, să mă ierte Dumnezeu
că am strigat, mă rog, am ţipat
la ei, spunându-le că sunt penibili,
după cum s-a şi demonstrat

prea se cred ei invincibili,
capabili să scoată chiar şi limba,
oricând şi la orice poet

fără îndoială că sunt subiectivi, adică
spun şi scriu puţin despre o carte mare
şi foarte mult despre o carte mică

acum nu zic eu că se vor schimba,
dar de-ar citi şi-n engleză poemele mele,
ar gândi, poate, ca un şahist –  mult mai concret!



Apolodor cel limbut şi preoţii

de Ofelia Prodan

lui Günter Grass

vocea lui Apolodor este divină
e sufi cient să rostească două-trei silabe
dintr-un cuvânt şi se petrec minuni

dar Apolodor este cam limbut
şi la cât de mult vorbeşte
minunile se petrec fără contenire

în ţara lui Apolodor oamenii
s-au obişnuit atât de mult cu minunile
încât nu mai deosebesc cu niciun chip
o minune de o întâmplare obişnuită

preoţii sunt exasperaţi
ţin concilii peste concilii
şi discută aprins problema
până când ajung la concluzia
că cea mai bună soluţie
este să-i reteze
de la rădăcină limba lui Apolodor

iau cu ei un cuţit de măcelar
şi în miez de noapte intră tiptil
în casa lui Apolodor care doarme neîntors

îi leagă mâinile la spate
Apolodor se trezeşte şi vrea să ţipe
dar imediat un preot îi apucă bine limba
i-o retează şi o pune într-un săculeţ

limba se zvârcoleşte se răsuceşte de durere
vrea să vorbească şi chiar vorbeşte
dinăuntrul săculeţului şi iar se petrec minuni

fără şovăială preoţii aprind un rug
scot limba din săculeţ şi o aruncă în fl ăcări
privind satisfăcuţi cum limba se face scrum

acum preoţii şi toată lumea aşteaptă
o minune oricât de mică
dar degeaba – Apolodor e mut ca un peşte

tot în topuri

Când m-am întors din vacanţă am observat că a mea Călăuza se mai urcase în două topuri şi în primele zile ale acestui an. Aşa că nu mai ştiu cine a petrecut mai bine de sărbători: eu sau ea...

Este vorba de topul criticului Doris Mironescu, în bilanţul editorial al revistei Suplimentul de cultură şi de topul lui Şerban Axinte, în Observator cultural. Întrucât Şerban Axinte vorbeşte despre fiecare din cărţile menţionate, citez şi eu aceste rânduri despre cartea mea:

Ofelia Prodan compune în Călăuza (Cartea Românească) naraţiuni uşor parabolice, care integrează viziuni nerealizate complet, dar care, tocmai din acest motiv, imprimă ideea de proces, de căutare repetată, de călătorie prin decoruri în continuă modificare. Totul este orientat spre un alt plan, spre „un Dincolo cu frontiere permeabile şi fragile". (Şerban Axinte)